iam

Cum poti supravietui 227 de zile intr-o barca cu un tigru bengalez? Simplu. Il citesti pe Yann Martel. Povestea unui tanar indian prin Oceanul Pacific. Un roman al unei aventuri, al unei vieti hotarate pe marginea unei barci. Tigrul bengalez – catalizatorul si motivul pentru care sa supravietuiesti.

Daca stai sa te gandesti la veridicitatea si realismul povestii, realizezi ca ceva nu e in regula. Asa ceva nu poate exista, iar fiecare fibra a corpului se opune atunci cand citesti cum tigrul se imprieteneste cu Pi.

Pi (Piscine Molitor) si-a primit numele dupa o celebra piscina din Franta (ce coincidenta ). Chinuit de confuzia facuta de colegii si profesorii sai de scoala primara, intre Piscine si Pissing, decide ca odata ajuns la liceu sa isi inventeze un nou nume: Pi. Scena mi se pare superba, desi putin cam artificiala. Presupune mult prea multa intelepciune ca un copil sa reuseasca sa se ridice deasupra perfidiilor si batjocurei si sa gaseasca o solutie atat de eleganta. L-am iertat pe autor pentru ca prea mi-a placut ideea.

Poveste se imparte in 3.

Prima in care isi face aparitia un povestitor. Un scriitor care primeste un pont si il gaseste pe omul cu intamplarea. Se povesteste pe scurt viata lui Pi, pana la imbarcarea sa, impreuna cu familia pe un vas cu directia Totonto.

A doua in care se desfasoara calatoria de 227 de zile, la bordul unei barci de salvare impreuna cu tigrul cu nume de om, Richard Parker. Partea asta a fost cea mai captivanta. Cum un vegetarian delireaza vorbind despre zeci de feluri de mancare, cu invata sa omoare pesti si broaste testoase. Cum prinde pesti zburatori si haneste tigrul cu ei. Ce inseamna o ploaie, o furtuna si seceta timp de zile in sir.

Ultima parte, cum ajunge la destinatie si cum povesteste ce s-a intamplat, cum gaseste si o poveste credibila pentru cei care nu au fost impresionati pana atunci. Mi-a placut si asta, dar nu la fel de mult. Parca totusi si-ar fi gasit o scuza, daca nu ne-a placut prima versiune.

Per total, o super poveste, un bildungsroman cum nu am mai citit de foarte multa vreme. Modern, proaspat, cu multe motive contemporane legate de cultura, civilizatie, urbanism si nu in ultimul rand religie.

Citeam deunazi pe situl teroristei despre romane politiste.
Cred ca in ultima vreme, gustul tuturor se indreapta mai mult care romanele politiste, SF si Fantasy.
Imi amintesc ca atunci cand am fost in Londra (acum multi, multi ani) adica prin 2003, am fost foarte uimita sa descopar nu numai ca exista camere intregi (in librarii) dedicate acestor genuri, dar chiar librarii cu totul dedicate genului politist.
Atunci am vazut pentru prima data cum arata o librarie in adevaratul sens al cuvantului. Cand am intrat prima data in Waterstones, nu mi-a venit sa cred cat de frumos si minunat era. Nu mai vazusem in viata mea o librarie care sa aiba 5 etaje (numai cu carti – deci FNAC nu se pune) si care sa mai aiba si o cafenea inauntru. Pe vremea aceea nu se inventase inca Carturesti.

Tot acolo am deprins si cultul semnelor de carti. O adevarata arta!! Ati observat ca semnele de carti sunt la noi cumva dosite in librarii? Chiar si la Carturesti le gasesti pe undeva intr-un colt, doar, doar le facem sa ocupe cat mai putin loc. Ei bine, la englezi… semnele de carte erau la mare cinste… si intotdeauna intr-un loc bine gandit, poate te impiedici totusi si iei unul care nu costa prea mult. Nici nu mai vreau sa mentionez aici ce modele frumoase aveau.

Asa deci, sa revenim la romane politiste.

Am intrat pentru prima data intr-o librarie de gen… acum multi ani. In prima faza nu prea mi-a facut mie asa o impresie grozava, mai ales ca nu prea recunosteam nici un autor. Pe urma mi-am dat seama cat de misto era si ce chestii faine erau acolo. Am plecat dupa ceva vreme in care am admirat rafturile, putin cu coada intre picioare, pentru ca nu cumparasem nimic (ce-i drept, banii de bursa nu erau multi) si pentru ca eram atat de inculta si nu auzisem de autorii aia.

La noi, cred ca exista si o preconceptie fata de genurile SF, Fantasy si politist. De parca acele carti nu ar fi carti in adevararul sens al cuvantului…. parca ar fi asa… o literatura usoara, de duzina… mai ceva ca romanele de dragoste ale Sandrei Brown. Sigur s-a auzit putin de cativa autori, unii mai buni, altii doar foarte cunoscuti, dar nu prea exista o cultura a genului. Sigur, ele sunt 3 genuri diferite, dar cred ca iubitorii unuia dintre genuri se regasc usor si printre fanii celorlalti.

Mie imi plac foarte tare, ma relaxeaza, ma fac sa imi pun mintea la contributie, dar si sa citesc pe nerasuflate serii intregi.