iam

Printre nenumarate ingenuozitati picturale ale lui Salvador Dalí, mi-a atras atentia un tablou prin finetea si caracterul oarecum profetic, anticipand pixelul.

Portretul fratelui meu mort, 1963.

Salvador Dalí a fost marcat destul de mult de moartea din tinerete. El si-a pierdut mama, in 1921, poetul suprarealist René Crevel s-a sinucis in 1935, prietenul lui, Garcia Lorca, a fost executat in 1936. Dar moartea care il apasa cel mai mult a fost aceea a fratelui sau mai mare, care a murit cu noua luni inainte de nasterea sa, la varsta de douazeci si doua de luni. El se numea… Salvador. In acelasi timp, inlocuitor si uzurpator, Dalí a suportat o grea mostenire. Aceasta ereditate va concentra o mare parte a traseului sau suprearealist.

Se pare insa ca Dalí era putin mai departe de adevar, crezand ca fratele sau a murit de meningita la varsta de sapte ani, cu trei ani inainte de moartea sa, in ciudata datelor din registrele in care figurau datele mortilor si ale nasterilor. Conform cu acestea, primul nascut al notarului (tatal sau), a murit la 1 august 1903, la ora 17.00 de gastroenterocolita infectioasa, probabil agravata de tuberculoza. Si nu a murit la varsta de sapte ani, ci la cea de douazeci si doua de luni, fiind nascut pe 12 octombrie 1901. Cu alte cuvinte, 9 luni, 9 zile si 16 ore inainte ca fratele sau sa vina pe lume: Divinul Dalí, care i-a semanat atat de mult in copilarie.
In afara de a situa moartea fratelui sau inainte cu trei ani de nasterea sa in 1901, Salvador Dalí a confundat si data de nastere cu cea a mortii. Dar chiar daca uitase din copilarie, adevarul a ramas probabil in subconstientul sau, iesind la iveala prin costumarea Galei de la petrecerea Caresse Crosby, in fiul rapit si omorat al lui Lindbergh, rapit la douazeci si doua de luni.

Desi mai tarziu i s-a adus la cunostinta confuzia acestor date, Dalí a refuzat sa admita ca propriile sale date sunt incorecte si a insistat ca fratele sau a trait 7 ani. Precum un miraj, Dalí a devenit obsedat de a dovedi ca el a exista independent si nu ca nu poate fi inlocuit de fratele sau mort, asa cum s-a confesat atunci cand a fost la Ecole Polytechnique din Paris.

Aducand omagii pointilismului, fotografiei, lui Roy Lichtenstein si serigrafiilor lui Warhol, iluziei optice, viziunilor suprarealiste halucinante, “Portretul fratelui meu mort” trebuie vazut in totalitatea sa. Dalí a fost deosebit de interesat de aceste jocuri de perceptie. Putem observa diferite peisaje in tabloul fratelui mort. In primul rand, este vorba despre o reproducere dupa modelul fotografiei marite. In al doilea rand, putem observa un chip imprimat peste un peisaj desertic, populat de tarani importati din panzele lui Millet si de soldati ce par desenati de Hieronymus Bosch. Nu in ultimul rand putem observa cum pixelii insisi prind viata, devenind mici personaje in relief sau corpusculi suspendati in aer.

Tot duminica, caci atunci a fost ziua mea cea mai prolifica, am fost si la o expozitie de pictura.

S-a intamplat la Galeria Municipala. Nu ca as fi planuit sa ajung acolo, dar era in drum de la Schimb de carti catre Street Delivery.

Treceam pe langa ea si am zis… uite… ce interesant ar fi sa intram. Si asa am facut.

Inauntru era o expozitie de pictura a lui Gheo Vlad Botan. Initial mi-au placut cateva tablouri, foarte romanitice si diafane – parca te faceau sa visezi la o poveste, aflate la intrare pe partea stanga, dar am constatat pe cand parcurgeam exponatele ca erau toate aproape la fel, parca erau trase la indigo.

Am incercat sa cer permisiunea – cred ca era chiar artistul acela care se plimba tacticos pe acolo – sa fac cateva fotografii pentru un articol pe blog, dar nu mi s-a dat voie, pe motiv ca nu vrea sa isi vada lucrarile sub forma de vederi pe la chioscuri.

Ce-i drept, inclin sa-i dau dreptate pentru ca sunt multi oameni care sunt capabilisa faca asta, dar pe de alta parte, nici nu pune la dispozitie cateva dintre picturi sau o mica selectie pe situl personal, de unde un ziarist sa poate sa se inspire si sa poata publica o stire despre artist. De asta se fura atat de mult in Romania pentru ca nu exista oameni de media in spatele artistilor care sa-i promoveze cum trebuie. Altfel, iartati-ma domnilor artisti, cum sa va cunoasca lumea si cum sa afle ce lucrari frumoase faceri??

In fine, pentru ca suntem in Romania, am decis sa fac si eu o fotografie mica la afisul expozitiei, sper ca nu l-am suparat prea mult pe domnul artist, dar cum spuneam… chiar mai e nevoie de o fotografie din cand in cand.

… pentru ca am fost lasata acasa, pentru ca toata lumea s-a dus la mare sau la munte sau la gratar… pentru ca nu stiu sa biciclesc..(dar promit solemn ca anul asta voi invata) m-am decis sa invit o buna prietena la plimbare. Ce-a iesit:

Initial ma gandisem sa facem un mic photowalking, dar dupa cum am putut vedea la fata locului nu prea a fost vreme asa propice. Asa ce ne-am gandit mai bine si am tras o raita pe la Muzeul Zambaccian. Nici nu prea stiam de existenta lui, adica auzisem eu ceva vag, dar cum nu m-a trimis nimeni nici in liceu, nici in facultate nu prea stiam despre ce e vorba. Nici macar unde se afla. Am descoperit ca am trecut zilnic pe langa el timp de 2 ani. Nice!

Dar sa revenim la subiect. Ajunse la fata locului am descoperit ca era ziua tinerimii si deci am intrat gratis. Nici nu stiam ca exista asa ceva. Anul viitor o sa ma orientez la un muzeu mai profitabil

Muzeul este int-o casa superba, cu o curte interioara foarte cocheta, cu grinzi stilizate cu animale salbatice, cu un candelabru imens si o scara interioara sculptat foarte artistic. Nu am avut voie sa facem poze si nici nu am reusit sa facem nimic pe ascuns . Tipele alea au fost fioroase, n-am reusit sa fac nimic.:(

Asa ca m-am gandit mai bine sa imi notez lucrurile interesante si sa le caut pe net. Simplu. Stiu, sunt un geniu.

Ce am vazut: multi Grigoresti frumosi si Luchieni. Chiar nu am mai vazut atatia minunati la un loc. Adica am mai vazut eu, dar nu erau lucrarile lor cele mai reusite. Am vazut si un Picasso, un Brancusi, niste Ciucurencu, Pallady si Tonitza. Muzeul mai gazduieste si cativa artisti straini Pierre Bonnard, Corot, Delacroix, Derain Matisse, Pissarro, Renoir, Utrillo, Picasso si preferatul meu Alfred Sisley. Aveau si singurul Cezanne din Romania. Uau!

Ce am mai gasit interesant si nu stiam:

- Aurel Jiquidi

Barbat sezand - Aurel Jiquidi

- Camil Ressu (tot timpul am crezut ca e scriitor)

Cosasi odihnindu-se - Camil Ressu

- Iosif Iser

Odalisca - Iosif Iser

- Ion Andreescu

Iarna la Barbizon - Ion Andreescu

Dupa ce am iesit de la muzeu am tras si un mic photowalking de bucurie pentru ca afara era inca frumos.  Am mers pana la Dorobanti si inapoi, fix la timp ca sa scapam de ploaia torentiala care a urmat.

Iata ce a iesit:

Mormanul acesta perfect de capsuni a fost pictat de Jean-Baptiste Chardin in 1761.

Privindu-le m-am trezit cu o pofta nebuna de mancare sanatoasa, de primavara si de pranz la iarba verde.

Eu n-am fost niciodata fan garoafe, dar acestea doua, parca ma fac sa imi doresc din tot sufletul un manunchi de garoafe albe, carnoase la mine pe birou.

Pictura am descoperit-o intamplator, cautand ceva mult mai anost si deloc apetisant. Nu am mai gasit ce cautam pentru ca m-am pierdut in contemplatie.

Chardin s-a nascut, a trait si a lucrat la Paris, iar prin arta sa a facut referinta la pictorii olandezi ai secolului 17, el neparasind totusi niciodata Parisul.

Este considerat a fi unul dintre maestrii naturii statice. Picturile sale simple, frumos compuse trec dincolo de realism, atingand ceva grav si profund in psihicul uman. Reprezentand materia delicioasa, dar vulnerabila, incearca sa ilustreze dulceata vietii si inevitabilitatea mortii.