iam

Am tot citit de curand carti in care oamenii mureau de foame. Bine, nu mureau la propriu, dar indurau o foame crunta, sfasietoare, care le chinuia mintea, sufletul si corpul.
De la persoane grase, obeze sau durdulii ajungeau sa nu mai aiba pic de grasime in corp. Sa li se intinda pielea pe oase si pe putinii muschi pe care ii mai aveau, altii erau pur si simplu chinuiti de foame si de sete din diverse motive, pe diferite perioade de timp.
Tot citind despre suferintele acestor oameni am inceput sa ma gandesc la ce reprezinta mancarea pentru noi, oamenii care duc o viata normala, care nu se confrunta cu nimic spectaculos in viata si care nu suntem constrandi decat foarte rar sa induram foamea si setea.

De nenumarate ori, mi s-a intamplat sa ma gandesc de ce mancam atat de mult. De ce mancam mai mult decat trebuie.
Cred ca pe undeva ni se trage din copilarie, atunci cand parintii hotarau pentru noi ce si in ce cantitate trebuie sa mancam. Imi amintesc de mancarea pe care mi-o pregatea mama, de faptul ca trebuia sa mananc 2 feluri de mancare la fel ca cei mari, chiar daca nevoiele mele fiziologice nu cereau atat de mult.
Asa se intampla cu majoritatea oamenilor, atunci cand suntem mici suntem invatati ca trebuie sa mancam in anumit fel, iar asta se va refrange asupra comportamentului nostru alimentar.
Sigur, asta nu e chiar totul. Sunt oameni care sunt predispusi sa manance mult. Eu sunt unul dintre ei. Oricat de tare imi pun in minte ca atunci cand sunt la masa sa mananc doar atat cat ii este necesar organismului meu, nu stiu cum se face… dar ma las purtata de val si ajung sa mananc mai mult decat am nevoie.
Mai tine cred si de cultura in care traim. Romanii, de exemplu, au mancat intotdeauna mult. Pe vremea cand erau pastori sau agricultori, romanii mancau tot timpul mult ca sa aiba putere, sa “umple burta” si mancau prost pentru ca nu aveau ce. Mai tarziu, desi am evoluat si azi lucram in companii multinationale, mancam la fel de mult sau chiar mai mult, iar in anumite puncte de vedere si mai prost.
In alte tari, precum Franta, oamenii se uita mai atent la ceea ce mananca. Vor sa arate mai bine si sa fie mai sanatosi. Bine, nu trebuie sa dau exemplu Statelor Unite. Dupa filmul “Supersize me“, cred ca ne-am dat seama cu totii ce inseamna tara tuturor posibilitatilor.
Am avut si eu o perioada in care mi-am schimbat job-ul si, asa cum era evident, colectivul in care lucram. M-am trezit dintr-o data fortata sa mananc numai in oras, scump si extrem de prost. Nu mai vorbesc de dulciurile si sucurile pe care le ingurgitam zilnic. Dupa ce am constatat ce faceam, am realizat ca e foarte greu sa scapi de niste obiceiuri alimentare, ca atunci cand esti intr-un colectiv e mult mai usor sa te modelezi dupa comportamentul lor.  Si uite asa s-au pus 3-4 kg de care chiar nu aveam nevoie.

La ce duc toate astea: peste cativa ani, ajungi sa fii supraponderal, sa urci cu greu scarile si sa nu mai poti tine dieta, sa nu mai poti face sport (ca deh, lucrezi pana tarziu si nu ajungi la sala, sau ti-e lene si nu poti sa faci acasa) si sa te indrepti vertiginos spre hipertensiune arteriala si boli de inima.

In acelasi timp, undeva intr-un alt colt de lume, cineva moare de foame.
E oare corect asa?